A. Tarkovsky - Despre Apocalipsa (1984)

[...]
Despre criza contemporana. Traim intr-o lume gresita. Omul a fost nascut liber si lipsit de frica. Dar istoria noastra consta din dorinta de a ne ascunde si de a ne apara de natura, care ne obliga din ce in ce mai mult sa ne inghesuim unii intr-altii. Comunicam unii cu altii nu pentru ca ne-ar face placere, nu ca sa ne desfatam de bucuria impartasirii, ci ca sa nu ne fie atat de frica. Civilizatia noastra este gresita, daca relatiile noastre se construiesc pe acest principiu. Toata tehnologia, intregul asa-zis progres tehnic care insoteste istoria nu creeaza, de fapt, decat proteze: ne prelungeste mainile, ne ascute vederea, ne permite sa ne deplasam foarte repede. Aceasta are o importanta principiala. Astazi ne deplasam de cateva ori mai repede decat in secolul trecut. Dar nu am devenit mai fericiti din acest motiv. Personalitatea noastra a intrat in conflict cu societatea. Nu ne dezvoltam in mod armonios, dezvoltarea noastra spirituala a ramas atat de in urma, incat am devenit victimele procesului in avalansa al cresterii tehnologice. Nu putem sa scoatem capul afara din acest torent, chiar daca am dori. Ca rezultat, cand omenirea a simtit nevoia unei noi surse de energie pentru dezvoltarea tehnologica, ea a descoperit-o, dar s-a dovedit ca nu era gata din punct de vedere moral pentru a o utiliza in scopuri benefice. Ne comportam asemeni unor salbatici care nu stiu ce sa faca cu microscopul electronic: sa bata cuie, ori sa darame zidurile? In orice caz, devine limpede ca suntem robii acestui sistem, ai acestei masini, care nu poate fi oprita.

Apoi, in planul dezvoltarii istorice, am ajuns atat de neincrezatori unii intr-altii, nu mai credem ca putem sa ne ajutam unii pe altii (cu toate ca totul s-a facut [in istorie] ca sa supravietuim impreuna), incat am renuntat, de fapt, sa mai participam fiecare, personal, la viata publica. Persoana nu are nici o importanta. Adica, pe scurt, pierdem ceea ce ne-a fost dat de la inceput: libertatea alegerii, libertatea vointei. Iata de ce consider ca civilizatia noastra este gresita. Filosoful si istoricul rus Nikolai Berdiaev a observat, cu multa subtilitate, doua etape in istoria civilizatiei. Prima este istoria culturii, cand dezvoltarea omului este mai mult sau mai putin armonioasa si are un fundament spiritual; a doua apare odata cu declansarea unei reactii in lant, nesupusa vointei omului, cand dinamica scapa de sub control, cand societatea isi pierde cultura.

Ce este Apocalipsa? Asa cum am spus deja, dupa parerea mea, este o imagine a sufletului omenesc, cu responsabilitatile si obligatiile lui. Tema Apocalipsei lui Ioan este traita de fiecare om in parte. Cu alte cuvinte, omul nu poate ramane indiferent fata de ea. Si, in ultima instanta, tocmai de aceea putem spune ca moartea si suferinta au, in esenta, aceeasi valoare, daca sufera si moare o singura persoana, sau daca se incheie un intreg ciclu istoric prin moartea si suferinta a milioane de oameni. Pentru ca omul este in stare sa suporte numai acea limita a durerii, care ii este accesibila.

Despre conformismul nostru. In Apocalipsa lui Ioan este spus: "Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, daca ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel - nici fierbinte, nici rece - am sa te vars din gura Mea". Cu alte cuvinte, indiferenta, neparticiparea este echivalenta cu un pacat, cu o crima in fata Creatorului. Pe de alta parte: "Eu pe cati ii iubesc, ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste, dar, si te pocaieste": este sentimentul omului ce se caieste; acesta este, de fapt, inceputul caii. Asemenea sentimente se nasc in oameni diferiti, in momente diferite si din pricini diferite. Sa zicem, bunaoara, Dostoievski. Circula opinia ca acesta este un scriitor religios, ortodox, care si-a descris cautarile personale si insusirile credintei sale. Or, mie mi se pare ca nu este tocmai asa. Dostoievski si-a facut marile descoperiri numai pentru ca a fost primul care a sesizat si a exprimat problemele aspiritualitatii. Personajele sale sufera din pricina ca nu pot sa creada. Ele vor, dar si-au pierdut organul credintei. Li s-a atrofiat constiinta. Si, cu fiece an, Dostoievski este inteles parca din ce in ce mai bine, ba a ajuns chiar la moda. Si asta, pentru ca aceasta problema creste si se extinde din ce in ce mai mult. Pentru ca cel mai greu este a crede. Pentru ca ne este imposibil sa ne mai incredem in puterea harului. Desigur, fericit acela pe care l-a vizitat aceasta stare. Dar rar cine se poate lauda cu aceasta. Esentialul, ca sa te simti liber si fericit, este curajul.

In nu stiu ce fel miraculos, toate aceste probleme sunt continute in Revelatie. In ultima instanta, Apocalipsa este o poveste despre destin. Despre destinul omului, care nu se poate rupe in doua intre persoana sa si societate. Cand natura isi salveaza o specie de la disparitie, animalele nu resimt drama existentei. Avand in vedere ca, in virtutea libertatii vointei, omul isi alege singur calea, el nu ii poate salva pe toti, ci se poate salva numai pe sine. Dar tocmai prin asta ii poate salva si pe altii.

Noi nu stim ce este iubirea; ne purtam fata de noi insine cu o monstruasa desconsideratie. Intelegem gresit ce inseamna sa te iubesti pe tine insuti, chiar ne jenam de aceasta notiune. Intrucat credem ca a te iubi pe tine insuti inseamna sa fii egoist. Este o greseala. Pentru ca iubirea inseamna jertfa. Acest lucru omul nu il resimte ca atare, dar se poate observa din afara, de catre o terta persoana. Desigur ca si dumneavoastra cunoasteti acest lucru, caci este spus: "iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti". Cu alte cuvinte, a te iubi pe tine insuti este, intr-un fel, fundamentul sentimentului, este masura. Si nu numai pentru ca omul s-a constientizat pe sine insusi si sensul vietii sale, ci si pentru ca, intotdeauna, trebuie sa incepem cu noi insine.

Nu pot spune ca mi-au reusit toate aceste lucruri despre care v-am vorbit pana acum. Si, fireste, sunt departe de a ma socoti pe mine drept exemplu. Dimpotriva, consider ca toate nenorocirile mele isi au izvorul in faptul ca nu imi urmez propriile indemnuri. Nenorocirea este ca atat circumstantele sunt clare, cat si rezultatul la care ne va conduce conceptia gresita asupra lucrurilor este, si el, clar.

Dar ar fi gresit sa credem ca Apocalipsa poarta, exclusiv, un mesaj punitiv. Poate ca mesajul ei principal este speranta. Cu toate ca vremurile sunt aproape - pentru fiecare dintre noi, in parte, ele sunt intr-adevar foarte aproape - dar pentru toti impreuna nu este tarziu niciodata. Revelatia este infricosatoare pentru fiecare luat in parte, dar pentru toti, impreuna, exista speranta in ea. Aici este esenta Revelatiei lui Ioan. In ultima instanta, aceasta dialectica, exprimata in imagini, reprezinta pentru artist un inceput atat de inspirator, incat, fara sa vrei, te miri cate puncte de sprijin poti gasi in ea, in orice stare sufleteasca te-ai afla.

Referitor la moartea spatiului si a timpului, despre trecerea lor intr-o noua stare, sunt spuse cuvinte uimitor de frumoase. Referitor la moartea spatiului: "Si stelele cerului au cazut pe pamant, precum smochinul isi leapada smochinele sale verzi, cand este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat in laturi, ca o carte de piele pe care o faci sul si toti muntii si toate insulele s-au miscat din locurile lor". Cerul, care s-a acoperit, rasucindu-se ca un sul! Nu am citit nimic mai frumos. Si iata ce s-a intamplat dupa ridicarea pecetii a saptea. Ce ar putea spune orice artist despre modul cum este redat!? Cum poate fi exprimata nu numai aceasta tensiune, ci si acest prag!? "Si cand Mielul a deschis pecetea a saptea, s-a facut tacere in cer, ca la o jumatate de ceas". Dupa cum spunea un prieten de-al meu, aici cuvintele sunt de prisos. S-a ridicat pecetea a saptea, si ce se intampla? Nimic! Se face liniste. Este incredibil! Aceasta lipsa a imaginii, in acest caz, devine cea mai puternica imagine pe care ti-o poti inchipui. Ce minune!

Exista o carte in care autorul, Castaneda, a scris povestea unui ziarist, de fapt, povestea uceniciei sale la un vrajitor mexican. Este o carte exceptional de interesanta. Dar nu despre asta este vorba. Se isca legenda ca nu existase nici un vrajitor, ca nu era vorba de insemnarile unui jurnal, ca totul fusese inventat de Castaneda: si ucenicia prin care acesta voia sa schimbe lumea, si persoana vrajitorului, si metoda lui. Dar aceasta nu simplifica cu nimic esenta problemei, ci dimpotriva, o complica. Intrucat, daca toate acestea au fost nascocite de un singur om, este o si mai mare minune, decat daca totul ar fi existat cu adevarat. Imi voi rezuma ideea, pe scurt: in ultima instanta, imaginea artistica este intotdeauna o minune.

Iata inca un fragment din capitolul al zecelea. Referitor la timp, se spune, iarasi, deosebit de frumos: "Iar ingerul pe care l-am vazut stand pe mare si pe pamant, si-a ridicat mana dreapta catre cer, si s-a jurat pe Cel ce este viu in vecii vecilor, care a facut cerul si cele ce sunt in cer si pamantul si cele ce sunt pe pamant si marea si cele ce sunt in mare, ca timp nu va mai fi". Aceasta suna ca o fagaduinta, ca o speranta. Si, cu toate acestea, ramane o taina. Pentru ca exista un loc in Apocalipsa care este cu totul straniu pentru ideea de revelatie: "Si cand au vorbit cele sapte tunete, voiam sa scriu, dar am auzit o voce care zicea din cer: Pecetluieste ceea ce au spus cele sapte tunete si nu le scrie". Oare ce ne-a ascuns Ioan? Si de ce a spus, totusi, ca a ascuns? Ce rost are acest ciudat interludiu, aceasta remarca? Ce inseamna aceste complicatii in relatiile dintre inger si Ioan Teologul? Ce era ceea ce omul nu trebuia sa stie? Caci menirea Apocalipsei consta tocmai in aceea, ca omul sa stie. Poate ca insusi conceptul cunoasterii ne face nefericiti? Tineti minte ca "stiinta mareste suferinta"? De ce? Sau a trebuit sa ne ascunda destinul? Care moment al destinului? Eu, de pilda, n-as fi putut sa traiesc daca mi-as fi cunoscut dinainte proorocirea vietii. Se pare ca viata isi pierde orice sens, daca stiu dinainte cum se va sfarsi - ma refer, desigur, la viata mea. In acest amanunt se afla o noblete incredibila, cu totul neomeneasca, in fata careia omul se simte ca un prunc si fara aparare, dar, in acelasi timp, protejat. Acest lucru a fost facut pentru ca stiinta noastra sa nu fie deplina, pentru a nu pangari infinitul, pentru a lasa o speranta. In nestiinta omeneasca exista o speranta. Nestiinta este nobila. Cunoasterea este triviala. De aceea, aceasta grija, care este exprimata in Apocalipsa, imi da mai multa speranta decat ma sperie.

Si acum ma intreb: ce trebuie sa fac, daca am citit Apocalipsa? Este clar ca nu mai pot fi cel dinainte, nu numai pentru ca m-am schimbat, ci intrucat mi s-a spus ca, fiind de acum avizat, sunt dator sa ma schimb.

In legatura cu toate acestea, incep sa cred ca arta cu care ma ocup este posibila numai in sensul in care nu ma exprima pe mine personal, ci acumuleaza in ea ceea ce pot eu surprinde, comunicand cu oamenii. Arta devine pacatoasa din momentul in care incep sa o folosesc in propriile mele interese. Si cel mai important este ca eu incetez sa-mi mai fiu mie insumi interesant. Poate ca de aici incepe iubirea mea fata de mine insumi.
[...]