[...]
Don Juan s-a ghemuit in fata noastra. A mangaiat gentil solul.
-Asta este predilectia a doi luptatori, a spus. Acest pamant, aceasta lume. Pentru un luptator nu poate exista iubire mai mare. Don Genaro s-a ridicat si s-a ghemuit langa Don Juan pentru o clipa, in timp ce amandoi ne fixau cu privirea, apoi s-au asezat la unison, cu picioarele incrucisate.
-Doar daca iubesti pamantul acesta cu pasiune neincetata, iti poti elibera tristetea, a spus Don Juan. Un luptator este intotdeauna voios, pentru ca iubirea lui este nealterabila si tinta ei, pamantul, il imbratiseaza si-i daruieste cadouri de neconceput. Tristetea apartine doar acelora care urasc chiar lucrul care da adapost fiintei lor.
Don Juan a mangaiat iar pamantul cu tandrete.
-Aceasta fiinta minunata, care este vie pana in cele mai adanci cotloane si intelege orice sentiment, m-a racorit, m-a lecuit de durerile mele si, in final, cand am inteles total dragostea mea pentru ea, m-a invatat libertatea.
A facut o pauza. Tacerea din jurul nostru era inspaimantatoare. Vantul suiera usor si apoi am auzit latratul unui caine in departare.
-Asculta latratul acela, a continuat don Juan. Acesta este modul in care ma ajuta pamantul sa-ti clarific aceasta ultima idee. Latratul acela este cel mai trist lucru pe care-l poti auzi.
Am ramas tacuti o vreme. Latratul acelui caine singuratic era atat de trist si linistea din jurul nostru atat de intensa, incat m-a cuprins un chin amortitor. M-a facut sa ma gandesc la propria mea viata, la tristetea mea, la faptul ca nu stiam unde sa ma duc, ce sa fac.
-Latratul acelui caine este vocea nocturna a unui om, a spus don Juan. Vine dintr-o casa din valea aceea spre sud. Un om isi striga prin cainele sau, deoarece sunt tovarasi pe viata, tristetea si plictiseala. El se roaga mortii sa vina sa-l scape de lanturile mohorate si sumbre ale vietii sale.
Cuvintele lui don Juan se agatasera de o idee foarte tulburatoare din mine. Am simtit ca-mi vorbea direct mie.
-Latratul acela si tristetea pe care o creeaza vorbesc de sentimentele oamenilor, a continuat el. Oameni pentru care intreaga viata a fost ca o dupa-amiaza de duminica, o dupa-amiaza care nu a fost chiar mizerabila, dar destul de fierbinte si mohorata si lipsita de confort. Ei au transpirat si s-au agitat mult. N-au stiut unde sa se duca, sau ce sa faca. Dupa-amiaza aceea i-a lasat doar cu ideea enervarilor meschine si a plictiselii si apoi, brusc, s-a terminat; era deja noapte.
El a reluat o poveste pe care i-o spusesem eu, despre un barbat de saptezeci si doi de ani care se plangea ca viata lui a fost atat de scurta, ca i se parea ca doar cu o zi inainte fusese copil. Barbatul imi spusese: "Imi amintesc de pijamaua pe care o purtam la zece ani. Parca a trecut doar o zi. Unde s-a dus timpul?".
-Antidotul care ucide otrava aceea este aici, a spus don Juan mangaind pamantul. Explicatia vrajitorilor nu poate elibera deloc spiritul. Uitati-va la voi doi. Ati ajuns la explicatia vrajitorilor, dar nu are nici o importanta ca o stiti. Sunteti mai singuri ca niciodata, pentru ca fara dragostea neclintita fata de fiinta care va da adapost, singuratatea inseamna solitudine.
Doar dragostea pentru acea fiinta splendida poate da libertate spiritului unui luptator; si libertatea este voiosie, competenta si renuntare in fata oricaror adversitati. Asta este ultima lectie. Este lasata intotdeauna pentru ultimul moment, pentru momentul de solitudine totala, cand un om se afla fata in fata cu moartea sa si cu solitudinea sa. Doar atunci are sens.
[...]
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu