J. Krishnamurti - Eliberarea de cunoscut [Timpul - Suferinta - Moartea]

[...]
Sa analizam acum problema mortii, care este o preocupare majora pentru cei mai multi oameni. Cunoasteti moartea; ea este permanent prezenta, se plimba zilnic printre noi. Este oare cu putinta sa o intampinam atat de deplin incat ea sa nu mai reprezinte o problema? Pentru un astfel de contact, orice credinta, orice speranta, orice frica cu privire la moarte trebuie sa ia sfarsit, altminteri abordam acest lucru extraordinar prin intermediul unei concluzii, unei imagini, unei nelinisti premeditate si de aceea o intampinam in lumina timpului.

Timpul este intervalul dintre observator si lucrul observat; aceasta inseamna ca voi, observatorul, sunteti infricosati de intalnirea cu acest lucru care se cheama moarte. Voi nu stiti ce inseamna moartea; aveti tot soiul de sperante si de teorii despre ea; credeti in reincarnare, in inviere, sau ceva numit suflet, atman, o entitate spirituala care este in afara timpului si careia ii dati diferite denumiri.

Ei bine, ati descoperit prin voi insiva ca sufletul exista? Sau este doar o idee care v-a fost transmisa? Se afla oare cu adevarat ceva permanent, continuu, dincolo de gandire? Daca acest ceva poate fi conceput, inseamna ca el se afla in campul gandirii si prin urmare nu poate fi permanent, fiindca nimic nu este permanent in domeniul gandirii. A descoperi ca nimic nu este permanent are o importanta imensa, caci numai atunci mintea devine libera, numai atunci poate sa vada cu claritate, si in aceasta se afla o mare bucurie.

Nu putem fi infricosati de necunoscut, pentru simplul motiv ca nu il cunoastem. Moartea nu este decat un simplu cuvant. Cuvantul, imaginea, iata cine a creat frica. Puteti privi la moarte fara a avea imaginea mortii, dat fiind ca imaginea da nastere gandirii?

Aceasta gandire creeaza frica; cand ne dam seama de acest lucru incercam sa cream o rezistenta impotriva inevitabilului, sau sa inventam nenumarate credinte care sa ne puna la adapost de frica de moarte. De aici provine spatiul dintre noi si lucrul de care suntem infricosati - spatiul unei durate, spatiu care presupune in mod necesar un conflict.

Gandirea care da nastere la frica de moarte spune: "Sa o aman, sa o evit, sa o tin cat mai departe cu putinta, sa nu ma gandesc la ea", dar in tot acest timp, ea nu face decat sa se gandeasca la moarte. Cand ne propunem sa nu ne gandim la ea, deja ne-am gandit la mijloacele prin care s-o evitam. Suntem infricosati de moarte, tocmai pentru ca incercam sa o alungam.

Omul a separat viata de moarte. Intervalul dintre a trai si a muri este frica; frica este cea care creeaza acest interval de timp. A trai, inseamna chinul nostru zilnic, blestemul nostru zilnic, suferinta si confuzia zilnica si, din cand in cand, anumite deschideri catre zari fermecatoare. Aceasta numim noi a trai si ne este teama de moartea care pune capat acestor nenorociri. Mai curand ne agatam de cunoscut, decat sa facem fata necunoscutului - cunoscutul insemnand casa noastra, mobila noastra, familia noastra, caracterul nostru, munca noastra, stiinta noastra, singuratatea noastra, zeii nostri. Pe scurt, cunoscutul este aceasta entitate care se invarteste neincetat in jurul ei insisi, in limitele existentei sale amare.

Noi gandim ca viata inseamna a ne afla mereu in prezent si ca moartea este un eveniment care ne asteapta intr-un viitor indepartat. Insa nu ne-am intrebat niciodata daca aceasta batalie de fiecare zi este cat de cat traire. Noi dorim sa cunoastem adevarul despre reincarnare, dorim o dovada a supravietuirii, ascultam vorbele clarvazatorilor si concluziile studiilor metapsihice, insa nu ne intrebam niciodata, niciodata, cum sa traim cu adevarat - cum sa traim cu incantare, cu frumusete, fiecare zi.

Noi am acceptat ca viata inseamna agonie si suferinta, ne-am obisnuit cu acest lucru si ne gandim ca moartea este ceva ce trebuie evitat cu grija. Si totusi, cand stim sa traim cu adevarat, moartea este extraordinar de asemanatoare cu viata. Nu se poate sa traim fara ca, in acelasi timp, sa nu murim. Nu putem sa traim daca nu murim psihologic in fiecare clipa. Acesta nu este un paradox intelectual. Ca sa traim complet, total, ca si cum fiecare zi ar fi o noua frumusete, trebuie sa murim pentru ziua de ieri, altminteri traim mecanic, iar o minte mecanica nu poate cunoaste niciodata ce este iubirea, nu poate cunoaste niciodata ce este libertatea.

Pe noi, in general, ne infricoseaza moartea pentru ca nu stim ce inseamna cu adevarat viata. Nu stim cum sa traim si de aceea nu stim cum sa murim. Cata vreme ne va fi frica de viata, ne va fi frica de moarte. Omul pe care viata nu il inspaimanta, nu se teme ca se va gasi intr-o nesiguranta totala, caci el stie ca launtric, psihologic, nu exista siguranta.

A nu cauta siguranta, inseamna a participa la o miscare nesfarsita in care viata si moartea sunt unul si acelasi lucru. Omul care traieste fara conflicte, care traieste cu frumusete si iubire, nu se teme de moarte, fiindca a iubi inseamna a muri.

Daca muriti pentru tot ceea ce cunoasteti, inclusiv pentru memoria dumneavoastra si pentru tot ceea ce ati trait, atunci moartea devine o purificare, un proces de intinerire; atunci moartea confera inocenta si numai cei inocenti sunt pasionati, si nicidecum oamenii credinciosi sau cei care cauta sa afle ce se intampla dupa moarte.

Pentru a descoperi cu adevarat ce se intampla atunci cand murim, trebuie sa murim... aceasta nu este o gluma. Trebuie sa murim nu fizic ci psihologic, launtric, sa murim pentru tot ceea ce ne-a produs placere si pentru tot ceea ce ne-a produs amaraciune. Daca stim sa murim pentru unul din lucrurile care ne-au incantat, fie acesta deosebit de insemnat sau complet lipsit de importanta, dar sa murim in mod firesc, fara vreo constrangere sau argumentare, inseamna ca stim ce inseamna a muri.

A muri inseamna a ne goli mintea, a ne goli de aspiratiile, de chinurile si de placerile zilnice. Moartea este o reinnoire, o mutatie in care gandirea nu mai intervine deloc, fiindca gandirea inseamna vechiul. Cand exista moarte, ia fiinta ceva cu totul nou.

Eliberarea de cunoscut inseamna sa murim pentru ceea ce este vechi si abia atunci incepem sa traim cu adevarat.