O. Paler (convorbiri)

"A existat un singur crestin, si acela a murit pe cruce." - Nietzsche

Van Gogh concepea Judecata de Apoi ca pe un moment in care Dumnezeu se va justifica pentru suferintele pe care le-a tolerat.

Transformata in spectacol, credinta ma emotioneaza mai putin decat un cer secetos deasupra miristilor strivite de lumina amiezii sau decat un camp de floarea-soarelui, toamna.

Intre pestera si un salon modern s-a petrecut, mai ales, o rafinare a ipocriziei.

J. Krishnamurti - Eliberarea de cunoscut [Revolutia totala - Mintea religioasa - Energia - Pasiunea]

[...]
Vazand ceea ce se petrece in viata voastra de fiecare zi, in activitatile voastre zilnice - cand scrieti, cand vorbiti, cand iesiti in oras sau cand va plimbati singuri prin padure - sunteti oare in stare ca dintr-o singura suflare, dintr-o singura privire, sa va cunoasteti in mod simplu asa cum sunteti in realitate?

Atunci cand va cunoasteti asa cum sunteti de fapt, intelegeti cu adevarat intreaga structura a faptelor omenesti, intelegeti iluziile, ipocriziile, cautarile omului.

Pentru a va cunoaste, trebuie sa fiti extrem de cinstiti cu voi insiva, cinstiti pana in strafundul fiintei voastre. Daca actionati potrivit unor principii, atunci sunteti nesinceri, fiindca actionati in functie de ceea ce ganditi ca ar trebui sa fiti, si nu in functie de ceea ce sunteti de fapt.

A avea idealuri este ceva brutal. Daca aveti principii, idealuri, credinte - oricare ar fi natura acestora - nu va puteti vedea asa cum sunteti. Prin urmare, sunteti in stare sa deveniti complet negativi, complet linistiti, fara nici un gand, fara nici o teama, si totusi sa fiti extrem de pasionati, extrem de vii?

Aceasta stare in care mintea nu mai face nici un fel de eforturi, fiind pe deplin linistita, este starea religioasa; numai in aceasta stare a mintii putem ajunge la acel lucru numit adevar, sau realitate, sau fericire, sau Dumnezeu, sau frumusete, sau iubire.

Acel lucru nu poate fi chemat. Va rog sa intelegeti acest fapt foarte simplu. Acel lucru nu poate fi chemat, nu poate fi cautat; mintea noastra este prea meschina si prea marunta, emotiile noastre sunt prea lipsite de vlaga, modul nostru de viata este prea confuz pentru ca acel lucru imens, acel lucru extraordinar sa se lase chemat in mica noastra casa, in micul colt al existentei noastre in care s-a intrat cu cizmele murdare si s-a scuipat. Nu il putem chema in acel loc.
[...]

Cum se face ca fiintele omenesti, care sunt atat de capabile, atat de abile, atat de dibace, atat de competitive, care au o tehnologie atat de minunata, care merg in cer, sub pamant si in adancul marii si care inventeaza masini electronice extraordinare - cum se face ca n-au capatat singurul lucru care are importanta? Daca vreodata v-ati pus cu seriozitate aceasta problema, cum se face ca aveti inima uscata si goala?
[...]

J. Krishnamurti - Eliberarea de cunoscut [A privi si a asculta - Arta - Frumusetea - Austeritatea - Imaginile - Problemele - Spatiul]

[...]
Frumusetea se afla in totala abandonare a observatorului si a lucrului observat, iar aceasta lepadare de sine nu este posibila decat intr-o stare de austeritate absoluta. Nu e vorba de austeritatea preotului cu asprimea sa, cu constrangerile sale, cu regulile sale si cu supunerea sa; nu este vorba de austeritatea in imbracaminte, in regimul alimentar, in conceptii sau in purtare - ci austeritatea unei simplitati totale, care inseamna o umilinta desavarsita. Atunci nu mai exista nimic de dobandit, nici o scara de urcat; trebuie facut doar un singur pas, dar acel pas este pasul vesniciei.
[...]

Cand percepem un spatiu intre noi si obiectul pe care il observam, vom sti ca in aceasta distanta nu exista iubire; fara iubire oricata inflacarare am depune pentru restructurarea lumii, pentru reformarea ordinii sociale sau pentru instaurarea progresului, vom produce numai suferinta.

Totul depinde numai de noi. Nu exista maestru, nu exista invatator, nu exista nimeni care sa ne spuna ce trebuie sa facem. Fiecare este singur in aceasta lume urata, smintita si brutala.
[...]

J. Krishnamurti - Eliberarea de cunoscut [Timpul - Suferinta - Moartea]

[...]
Sa analizam acum problema mortii, care este o preocupare majora pentru cei mai multi oameni. Cunoasteti moartea; ea este permanent prezenta, se plimba zilnic printre noi. Este oare cu putinta sa o intampinam atat de deplin incat ea sa nu mai reprezinte o problema? Pentru un astfel de contact, orice credinta, orice speranta, orice frica cu privire la moarte trebuie sa ia sfarsit, altminteri abordam acest lucru extraordinar prin intermediul unei concluzii, unei imagini, unei nelinisti premeditate si de aceea o intampinam in lumina timpului.

Timpul este intervalul dintre observator si lucrul observat; aceasta inseamna ca voi, observatorul, sunteti infricosati de intalnirea cu acest lucru care se cheama moarte. Voi nu stiti ce inseamna moartea; aveti tot soiul de sperante si de teorii despre ea; credeti in reincarnare, in inviere, sau ceva numit suflet, atman, o entitate spirituala care este in afara timpului si careia ii dati diferite denumiri.

Ei bine, ati descoperit prin voi insiva ca sufletul exista? Sau este doar o idee care v-a fost transmisa? Se afla oare cu adevarat ceva permanent, continuu, dincolo de gandire? Daca acest ceva poate fi conceput, inseamna ca el se afla in campul gandirii si prin urmare nu poate fi permanent, fiindca nimic nu este permanent in domeniul gandirii. A descoperi ca nimic nu este permanent are o importanta imensa, caci numai atunci mintea devine libera, numai atunci poate sa vada cu claritate, si in aceasta se afla o mare bucurie.

Nu putem fi infricosati de necunoscut, pentru simplul motiv ca nu il cunoastem. Moartea nu este decat un simplu cuvant. Cuvantul, imaginea, iata cine a creat frica. Puteti privi la moarte fara a avea imaginea mortii, dat fiind ca imaginea da nastere gandirii?

Aceasta gandire creeaza frica; cand ne dam seama de acest lucru incercam sa cream o rezistenta impotriva inevitabilului, sau sa inventam nenumarate credinte care sa ne puna la adapost de frica de moarte. De aici provine spatiul dintre noi si lucrul de care suntem infricosati - spatiul unei durate, spatiu care presupune in mod necesar un conflict.

Gandirea care da nastere la frica de moarte spune: "Sa o aman, sa o evit, sa o tin cat mai departe cu putinta, sa nu ma gandesc la ea", dar in tot acest timp, ea nu face decat sa se gandeasca la moarte. Cand ne propunem sa nu ne gandim la ea, deja ne-am gandit la mijloacele prin care s-o evitam. Suntem infricosati de moarte, tocmai pentru ca incercam sa o alungam.

Omul a separat viata de moarte. Intervalul dintre a trai si a muri este frica; frica este cea care creeaza acest interval de timp. A trai, inseamna chinul nostru zilnic, blestemul nostru zilnic, suferinta si confuzia zilnica si, din cand in cand, anumite deschideri catre zari fermecatoare. Aceasta numim noi a trai si ne este teama de moartea care pune capat acestor nenorociri. Mai curand ne agatam de cunoscut, decat sa facem fata necunoscutului - cunoscutul insemnand casa noastra, mobila noastra, familia noastra, caracterul nostru, munca noastra, stiinta noastra, singuratatea noastra, zeii nostri. Pe scurt, cunoscutul este aceasta entitate care se invarteste neincetat in jurul ei insisi, in limitele existentei sale amare.

Noi gandim ca viata inseamna a ne afla mereu in prezent si ca moartea este un eveniment care ne asteapta intr-un viitor indepartat. Insa nu ne-am intrebat niciodata daca aceasta batalie de fiecare zi este cat de cat traire. Noi dorim sa cunoastem adevarul despre reincarnare, dorim o dovada a supravietuirii, ascultam vorbele clarvazatorilor si concluziile studiilor metapsihice, insa nu ne intrebam niciodata, niciodata, cum sa traim cu adevarat - cum sa traim cu incantare, cu frumusete, fiecare zi.

Noi am acceptat ca viata inseamna agonie si suferinta, ne-am obisnuit cu acest lucru si ne gandim ca moartea este ceva ce trebuie evitat cu grija. Si totusi, cand stim sa traim cu adevarat, moartea este extraordinar de asemanatoare cu viata. Nu se poate sa traim fara ca, in acelasi timp, sa nu murim. Nu putem sa traim daca nu murim psihologic in fiecare clipa. Acesta nu este un paradox intelectual. Ca sa traim complet, total, ca si cum fiecare zi ar fi o noua frumusete, trebuie sa murim pentru ziua de ieri, altminteri traim mecanic, iar o minte mecanica nu poate cunoaste niciodata ce este iubirea, nu poate cunoaste niciodata ce este libertatea.

Pe noi, in general, ne infricoseaza moartea pentru ca nu stim ce inseamna cu adevarat viata. Nu stim cum sa traim si de aceea nu stim cum sa murim. Cata vreme ne va fi frica de viata, ne va fi frica de moarte. Omul pe care viata nu il inspaimanta, nu se teme ca se va gasi intr-o nesiguranta totala, caci el stie ca launtric, psihologic, nu exista siguranta.

A nu cauta siguranta, inseamna a participa la o miscare nesfarsita in care viata si moartea sunt unul si acelasi lucru. Omul care traieste fara conflicte, care traieste cu frumusete si iubire, nu se teme de moarte, fiindca a iubi inseamna a muri.

Daca muriti pentru tot ceea ce cunoasteti, inclusiv pentru memoria dumneavoastra si pentru tot ceea ce ati trait, atunci moartea devine o purificare, un proces de intinerire; atunci moartea confera inocenta si numai cei inocenti sunt pasionati, si nicidecum oamenii credinciosi sau cei care cauta sa afle ce se intampla dupa moarte.

Pentru a descoperi cu adevarat ce se intampla atunci cand murim, trebuie sa murim... aceasta nu este o gluma. Trebuie sa murim nu fizic ci psihologic, launtric, sa murim pentru tot ceea ce ne-a produs placere si pentru tot ceea ce ne-a produs amaraciune. Daca stim sa murim pentru unul din lucrurile care ne-au incantat, fie acesta deosebit de insemnat sau complet lipsit de importanta, dar sa murim in mod firesc, fara vreo constrangere sau argumentare, inseamna ca stim ce inseamna a muri.

A muri inseamna a ne goli mintea, a ne goli de aspiratiile, de chinurile si de placerile zilnice. Moartea este o reinnoire, o mutatie in care gandirea nu mai intervine deloc, fiindca gandirea inseamna vechiul. Cand exista moarte, ia fiinta ceva cu totul nou.

Eliberarea de cunoscut inseamna sa murim pentru ceea ce este vechi si abia atunci incepem sa traim cu adevarat.

C. Castaneda - Povestiri despre putere [Predilectia a doi luptatori]

[...]
Don Juan s-a ghemuit in fata noastra. A mangaiat gentil solul.

-Asta este predilectia a doi luptatori, a spus. Acest pamant, aceasta lume. Pentru un luptator nu poate exista iubire mai mare. Don Genaro s-a ridicat si s-a ghemuit langa Don Juan pentru o clipa, in timp ce amandoi ne fixau cu privirea, apoi s-au asezat la unison, cu picioarele incrucisate.

-Doar daca iubesti pamantul acesta cu pasiune neincetata, iti poti elibera tristetea, a spus Don Juan. Un luptator este intotdeauna voios, pentru ca iubirea lui este nealterabila si tinta ei, pamantul, il imbratiseaza si-i daruieste cadouri de neconceput. Tristetea apartine doar acelora care urasc chiar lucrul care da adapost fiintei lor.

Don Juan a mangaiat iar pamantul cu tandrete.

-Aceasta fiinta minunata, care este vie pana in cele mai adanci cotloane si intelege orice sentiment, m-a racorit, m-a lecuit de durerile mele si, in final, cand am inteles total dragostea mea pentru ea, m-a invatat libertatea.

A facut o pauza. Tacerea din jurul nostru era inspaimantatoare. Vantul suiera usor si apoi am auzit latratul unui caine in departare.

-Asculta latratul acela, a continuat don Juan. Acesta este modul in care ma ajuta pamantul sa-ti clarific aceasta ultima idee. Latratul acela este cel mai trist lucru pe care-l poti auzi.

Am ramas tacuti o vreme. Latratul acelui caine singuratic era atat de trist si linistea din jurul nostru atat de intensa, incat m-a cuprins un chin amortitor. M-a facut sa ma gandesc la propria mea viata, la tristetea mea, la faptul ca nu stiam unde sa ma duc, ce sa fac.

-Latratul acelui caine este vocea nocturna a unui om, a spus don Juan. Vine dintr-o casa din valea aceea spre sud. Un om isi striga prin cainele sau, deoarece sunt tovarasi pe viata, tristetea si plictiseala. El se roaga mortii sa vina sa-l scape de lanturile mohorate si sumbre ale vietii sale.

Cuvintele lui don Juan se agatasera de o idee foarte tulburatoare din mine. Am simtit ca-mi vorbea direct mie.

-Latratul acela si tristetea pe care o creeaza vorbesc de sentimentele oamenilor, a continuat el. Oameni pentru care intreaga viata a fost ca o dupa-amiaza de duminica, o dupa-amiaza care nu a fost chiar mizerabila, dar destul de fierbinte si mohorata si lipsita de confort. Ei au transpirat si s-au agitat mult. N-au stiut unde sa se duca, sau ce sa faca. Dupa-amiaza aceea i-a lasat doar cu ideea enervarilor meschine si a plictiselii si apoi, brusc, s-a terminat; era deja noapte.

El a reluat o poveste pe care i-o spusesem eu, despre un barbat de saptezeci si doi de ani care se plangea ca viata lui a fost atat de scurta, ca i se parea ca doar cu o zi inainte fusese copil. Barbatul imi spusese: "Imi amintesc de pijamaua pe care o purtam la zece ani. Parca a trecut doar o zi. Unde s-a dus timpul?".

-Antidotul care ucide otrava aceea este aici, a spus don Juan mangaind pamantul. Explicatia vrajitorilor nu poate elibera deloc spiritul. Uitati-va la voi doi. Ati ajuns la explicatia vrajitorilor, dar nu are nici o importanta ca o stiti. Sunteti mai singuri ca niciodata, pentru ca fara dragostea neclintita fata de fiinta care va da adapost, singuratatea inseamna solitudine.

Doar dragostea pentru acea fiinta splendida poate da libertate spiritului unui luptator; si libertatea este voiosie, competenta si renuntare in fata oricaror adversitati. Asta este ultima lectie. Este lasata intotdeauna pentru ultimul moment, pentru momentul de solitudine totala, cand un om se afla fata in fata cu moartea sa si cu solitudinea sa. Doar atunci are sens.
[...]

C. Castaneda - Povestiri despre putere [Sfera perceptiei]

[...]
Ordinea in perceptia noastra tine exclusiv de zona "tonalului"; numai acolo actiunile noastre pot avea o succesiune; numai acolo sunt ca niste scari la care poti numara niste trepte. In "nagual" nu exista nimic de acest gen. De aceea, viziunea "tonalului" este o unealta si, desi nu este cea mai buna, este singura unealta pe care o avem.

Noaptea trecuta sfera perceptiei tale s-a deschis si s-au desfasurat aripile ei. Nu exista nimic altceva de spus despre asta. Este imposibil sa explici ce s-a intamplat cu tine si de aceea nu am de gand s-o fac si nu trebuie sa incerci nici tu. Este de ajuns sa spun ca aripile perceptiei tale erau facute sa atinga totalitatea ta. Noaptea trecuta ai trecut inainte si inapoi din "nagual" in "tonal" de multe ori. Ai fost azvarlit de doua ori, astfel incat sa nu ramana posibilitatea de greseli. A doua oara ai simtit impactul total al calatoriei in necunoscut. Si perceptia ta si-a desfacut aripile cand ceva din tine si-a dat seama de adevarata ta natura. Esti un manunchi.

Asta este explicatia vrajitorilor. "Nagualul"este indescriptibilul. Toate sentimentele posibile si fiintele si eurile plutesc in el ca niste plute, linistite, nealterate, pentru totdeauna. Apoi liantul vietii leaga cateva din ele impreuna. Tu insuti ai aflat asta noaptea trecuta si la fel si Pablito si Genaro atunci cand au calatorit in necunoscut, si la fel am aflat si eu. Cand liantul vietii aduna impreuna acele sentimente, se creeaza o fiinta, o fiinta care pierde simtul adevaratei sale naturi si devine orbita de stralucirea si fastul zonei in care traiesc fiintele, "tonalul". "Tonalul" este locul unde exista organizarea unificata. O fiinta apare in "tonal" odata ce forta vitala a unit toate acele sentimente. Ti-am spus odata ca "tonalul" incepe la nastere si se sfarseste la moarte; am spus asta pentru ca stiu ca, imediat ce forta vietii paraseste corpul, toate acele constiinte izolate se dezintegreaza si se intorc de unde au venit, in "nagual". Ceea ce face un luptator in calatoria sa in necunoscut seamana foarte mult cu moartea, doar ca manunchiul de sentimente nu se dezintegreaza, ci doar se raspandeste, fara a-si pierde unitatea. Totusi, la moarte ele se cufunda adanc si se misca independent, ca si cum n-ar fi fost niciodata o unitate de sine statatoare.

M. Eliade - Secretul doctorului Honigberger

"Cunosc acum drumul Shambalei. Stiu cum se ajunge acolo. Mai pot spune inca ceva: au ajuns de foarte curand acolo 3 oameni din continentul nostru. Fiecare a plecat singur, si a ajuns in Shambala prin mijloace proprii. Olandezul a calatorit chiar fara sa-si ascunda numele pana la Colombo. Stiu toate lucrurile acestea din lungile mele transe, cand vad Shambala in toata maretia ei, vad minunea aceea verde intre muntii acoperiti cu zapada, casele acelea ciudate, oamenii aceia fara varsta, care-si vorbesc atat de putin, desi isi inteleg atat de bine gandurile. Daca n-ar fi ei, care sa se roage si sa gandeasca pentru ceilalti toti, continentul intreg ar fi zguduit de atatea forte demoniace, pe care lumea moderna le-a dezlantuit de la Renastere incoace. Oare soarta Europei noastre e pecetluita? Nu se mai poate face nimic pentru lumea aceasta prada unor forte spirituale obscure, care o duc fara stirea ei spre cataclism? Tare ma tem ca Europa va avea soarta Atlantidei, si va pieri destul de curand scufundandu-se in apa. Daca ar sti oamenii ca numai datorita fortelor spirituale emanand din Shambala se amana mereu acea tragica schimbare de axa a globului, pe care geologia o cunoaste foarte bine, si care va pravali lumea noastra in ape, scotand cine stie ce continent nou..."

A. Tarkovsky - Despre Apocalipsa (1984)

[...]
Despre criza contemporana. Traim intr-o lume gresita. Omul a fost nascut liber si lipsit de frica. Dar istoria noastra consta din dorinta de a ne ascunde si de a ne apara de natura, care ne obliga din ce in ce mai mult sa ne inghesuim unii intr-altii. Comunicam unii cu altii nu pentru ca ne-ar face placere, nu ca sa ne desfatam de bucuria impartasirii, ci ca sa nu ne fie atat de frica. Civilizatia noastra este gresita, daca relatiile noastre se construiesc pe acest principiu. Toata tehnologia, intregul asa-zis progres tehnic care insoteste istoria nu creeaza, de fapt, decat proteze: ne prelungeste mainile, ne ascute vederea, ne permite sa ne deplasam foarte repede. Aceasta are o importanta principiala. Astazi ne deplasam de cateva ori mai repede decat in secolul trecut. Dar nu am devenit mai fericiti din acest motiv. Personalitatea noastra a intrat in conflict cu societatea. Nu ne dezvoltam in mod armonios, dezvoltarea noastra spirituala a ramas atat de in urma, incat am devenit victimele procesului in avalansa al cresterii tehnologice. Nu putem sa scoatem capul afara din acest torent, chiar daca am dori. Ca rezultat, cand omenirea a simtit nevoia unei noi surse de energie pentru dezvoltarea tehnologica, ea a descoperit-o, dar s-a dovedit ca nu era gata din punct de vedere moral pentru a o utiliza in scopuri benefice. Ne comportam asemeni unor salbatici care nu stiu ce sa faca cu microscopul electronic: sa bata cuie, ori sa darame zidurile? In orice caz, devine limpede ca suntem robii acestui sistem, ai acestei masini, care nu poate fi oprita.

Apoi, in planul dezvoltarii istorice, am ajuns atat de neincrezatori unii intr-altii, nu mai credem ca putem sa ne ajutam unii pe altii (cu toate ca totul s-a facut [in istorie] ca sa supravietuim impreuna), incat am renuntat, de fapt, sa mai participam fiecare, personal, la viata publica. Persoana nu are nici o importanta. Adica, pe scurt, pierdem ceea ce ne-a fost dat de la inceput: libertatea alegerii, libertatea vointei. Iata de ce consider ca civilizatia noastra este gresita. Filosoful si istoricul rus Nikolai Berdiaev a observat, cu multa subtilitate, doua etape in istoria civilizatiei. Prima este istoria culturii, cand dezvoltarea omului este mai mult sau mai putin armonioasa si are un fundament spiritual; a doua apare odata cu declansarea unei reactii in lant, nesupusa vointei omului, cand dinamica scapa de sub control, cand societatea isi pierde cultura.

Ce este Apocalipsa? Asa cum am spus deja, dupa parerea mea, este o imagine a sufletului omenesc, cu responsabilitatile si obligatiile lui. Tema Apocalipsei lui Ioan este traita de fiecare om in parte. Cu alte cuvinte, omul nu poate ramane indiferent fata de ea. Si, in ultima instanta, tocmai de aceea putem spune ca moartea si suferinta au, in esenta, aceeasi valoare, daca sufera si moare o singura persoana, sau daca se incheie un intreg ciclu istoric prin moartea si suferinta a milioane de oameni. Pentru ca omul este in stare sa suporte numai acea limita a durerii, care ii este accesibila.

Despre conformismul nostru. In Apocalipsa lui Ioan este spus: "Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, daca ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel - nici fierbinte, nici rece - am sa te vars din gura Mea". Cu alte cuvinte, indiferenta, neparticiparea este echivalenta cu un pacat, cu o crima in fata Creatorului. Pe de alta parte: "Eu pe cati ii iubesc, ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste, dar, si te pocaieste": este sentimentul omului ce se caieste; acesta este, de fapt, inceputul caii. Asemenea sentimente se nasc in oameni diferiti, in momente diferite si din pricini diferite. Sa zicem, bunaoara, Dostoievski. Circula opinia ca acesta este un scriitor religios, ortodox, care si-a descris cautarile personale si insusirile credintei sale. Or, mie mi se pare ca nu este tocmai asa. Dostoievski si-a facut marile descoperiri numai pentru ca a fost primul care a sesizat si a exprimat problemele aspiritualitatii. Personajele sale sufera din pricina ca nu pot sa creada. Ele vor, dar si-au pierdut organul credintei. Li s-a atrofiat constiinta. Si, cu fiece an, Dostoievski este inteles parca din ce in ce mai bine, ba a ajuns chiar la moda. Si asta, pentru ca aceasta problema creste si se extinde din ce in ce mai mult. Pentru ca cel mai greu este a crede. Pentru ca ne este imposibil sa ne mai incredem in puterea harului. Desigur, fericit acela pe care l-a vizitat aceasta stare. Dar rar cine se poate lauda cu aceasta. Esentialul, ca sa te simti liber si fericit, este curajul.

In nu stiu ce fel miraculos, toate aceste probleme sunt continute in Revelatie. In ultima instanta, Apocalipsa este o poveste despre destin. Despre destinul omului, care nu se poate rupe in doua intre persoana sa si societate. Cand natura isi salveaza o specie de la disparitie, animalele nu resimt drama existentei. Avand in vedere ca, in virtutea libertatii vointei, omul isi alege singur calea, el nu ii poate salva pe toti, ci se poate salva numai pe sine. Dar tocmai prin asta ii poate salva si pe altii.

Noi nu stim ce este iubirea; ne purtam fata de noi insine cu o monstruasa desconsideratie. Intelegem gresit ce inseamna sa te iubesti pe tine insuti, chiar ne jenam de aceasta notiune. Intrucat credem ca a te iubi pe tine insuti inseamna sa fii egoist. Este o greseala. Pentru ca iubirea inseamna jertfa. Acest lucru omul nu il resimte ca atare, dar se poate observa din afara, de catre o terta persoana. Desigur ca si dumneavoastra cunoasteti acest lucru, caci este spus: "iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti". Cu alte cuvinte, a te iubi pe tine insuti este, intr-un fel, fundamentul sentimentului, este masura. Si nu numai pentru ca omul s-a constientizat pe sine insusi si sensul vietii sale, ci si pentru ca, intotdeauna, trebuie sa incepem cu noi insine.

Nu pot spune ca mi-au reusit toate aceste lucruri despre care v-am vorbit pana acum. Si, fireste, sunt departe de a ma socoti pe mine drept exemplu. Dimpotriva, consider ca toate nenorocirile mele isi au izvorul in faptul ca nu imi urmez propriile indemnuri. Nenorocirea este ca atat circumstantele sunt clare, cat si rezultatul la care ne va conduce conceptia gresita asupra lucrurilor este, si el, clar.

Dar ar fi gresit sa credem ca Apocalipsa poarta, exclusiv, un mesaj punitiv. Poate ca mesajul ei principal este speranta. Cu toate ca vremurile sunt aproape - pentru fiecare dintre noi, in parte, ele sunt intr-adevar foarte aproape - dar pentru toti impreuna nu este tarziu niciodata. Revelatia este infricosatoare pentru fiecare luat in parte, dar pentru toti, impreuna, exista speranta in ea. Aici este esenta Revelatiei lui Ioan. In ultima instanta, aceasta dialectica, exprimata in imagini, reprezinta pentru artist un inceput atat de inspirator, incat, fara sa vrei, te miri cate puncte de sprijin poti gasi in ea, in orice stare sufleteasca te-ai afla.

Referitor la moartea spatiului si a timpului, despre trecerea lor intr-o noua stare, sunt spuse cuvinte uimitor de frumoase. Referitor la moartea spatiului: "Si stelele cerului au cazut pe pamant, precum smochinul isi leapada smochinele sale verzi, cand este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat in laturi, ca o carte de piele pe care o faci sul si toti muntii si toate insulele s-au miscat din locurile lor". Cerul, care s-a acoperit, rasucindu-se ca un sul! Nu am citit nimic mai frumos. Si iata ce s-a intamplat dupa ridicarea pecetii a saptea. Ce ar putea spune orice artist despre modul cum este redat!? Cum poate fi exprimata nu numai aceasta tensiune, ci si acest prag!? "Si cand Mielul a deschis pecetea a saptea, s-a facut tacere in cer, ca la o jumatate de ceas". Dupa cum spunea un prieten de-al meu, aici cuvintele sunt de prisos. S-a ridicat pecetea a saptea, si ce se intampla? Nimic! Se face liniste. Este incredibil! Aceasta lipsa a imaginii, in acest caz, devine cea mai puternica imagine pe care ti-o poti inchipui. Ce minune!

Exista o carte in care autorul, Castaneda, a scris povestea unui ziarist, de fapt, povestea uceniciei sale la un vrajitor mexican. Este o carte exceptional de interesanta. Dar nu despre asta este vorba. Se isca legenda ca nu existase nici un vrajitor, ca nu era vorba de insemnarile unui jurnal, ca totul fusese inventat de Castaneda: si ucenicia prin care acesta voia sa schimbe lumea, si persoana vrajitorului, si metoda lui. Dar aceasta nu simplifica cu nimic esenta problemei, ci dimpotriva, o complica. Intrucat, daca toate acestea au fost nascocite de un singur om, este o si mai mare minune, decat daca totul ar fi existat cu adevarat. Imi voi rezuma ideea, pe scurt: in ultima instanta, imaginea artistica este intotdeauna o minune.

Iata inca un fragment din capitolul al zecelea. Referitor la timp, se spune, iarasi, deosebit de frumos: "Iar ingerul pe care l-am vazut stand pe mare si pe pamant, si-a ridicat mana dreapta catre cer, si s-a jurat pe Cel ce este viu in vecii vecilor, care a facut cerul si cele ce sunt in cer si pamantul si cele ce sunt pe pamant si marea si cele ce sunt in mare, ca timp nu va mai fi". Aceasta suna ca o fagaduinta, ca o speranta. Si, cu toate acestea, ramane o taina. Pentru ca exista un loc in Apocalipsa care este cu totul straniu pentru ideea de revelatie: "Si cand au vorbit cele sapte tunete, voiam sa scriu, dar am auzit o voce care zicea din cer: Pecetluieste ceea ce au spus cele sapte tunete si nu le scrie". Oare ce ne-a ascuns Ioan? Si de ce a spus, totusi, ca a ascuns? Ce rost are acest ciudat interludiu, aceasta remarca? Ce inseamna aceste complicatii in relatiile dintre inger si Ioan Teologul? Ce era ceea ce omul nu trebuia sa stie? Caci menirea Apocalipsei consta tocmai in aceea, ca omul sa stie. Poate ca insusi conceptul cunoasterii ne face nefericiti? Tineti minte ca "stiinta mareste suferinta"? De ce? Sau a trebuit sa ne ascunda destinul? Care moment al destinului? Eu, de pilda, n-as fi putut sa traiesc daca mi-as fi cunoscut dinainte proorocirea vietii. Se pare ca viata isi pierde orice sens, daca stiu dinainte cum se va sfarsi - ma refer, desigur, la viata mea. In acest amanunt se afla o noblete incredibila, cu totul neomeneasca, in fata careia omul se simte ca un prunc si fara aparare, dar, in acelasi timp, protejat. Acest lucru a fost facut pentru ca stiinta noastra sa nu fie deplina, pentru a nu pangari infinitul, pentru a lasa o speranta. In nestiinta omeneasca exista o speranta. Nestiinta este nobila. Cunoasterea este triviala. De aceea, aceasta grija, care este exprimata in Apocalipsa, imi da mai multa speranta decat ma sperie.

Si acum ma intreb: ce trebuie sa fac, daca am citit Apocalipsa? Este clar ca nu mai pot fi cel dinainte, nu numai pentru ca m-am schimbat, ci intrucat mi s-a spus ca, fiind de acum avizat, sunt dator sa ma schimb.

In legatura cu toate acestea, incep sa cred ca arta cu care ma ocup este posibila numai in sensul in care nu ma exprima pe mine personal, ci acumuleaza in ea ceea ce pot eu surprinde, comunicand cu oamenii. Arta devine pacatoasa din momentul in care incep sa o folosesc in propriile mele interese. Si cel mai important este ca eu incetez sa-mi mai fiu mie insumi interesant. Poate ca de aici incepe iubirea mea fata de mine insumi.
[...]

actualizare [5]

[06.2007]
Ma-nchin femeii atata timp cat nu ma leaga de ea.

[citat]
Luptatorul se afla in mainile puterii si singura lui libertate este aceea de a trai impecabil. (Don Juan)